Rock Band

Cultura divertismentului
Scris de Andrei Barbos
Duminică, 05 Februarie 2012 15:04

 

Argument

     În ciuda existenţei unor norme şi principii etice şi estetice cristalizate de-a lungul istoriei civilizaţiei, este evident că şi secolul XXI a debutat cu o criză a valorilor morale. Dacă ne gândim la aserţiunea lui André Malraux, ar trebui să fim cât se poate de îngrijoraţi cu privire la emanciparea noastră spirituală.
     Trăim într-un amplu proces de schimbare şi instabilitate socială, dar mai ales culturală. Caracterul de senzaţie al subiectelor este extrem de bine descris prin cei trei „S”: sex, scandal, sânge. Subiectele abordate sunt cele de tip vulgar, pasional, incluzând violurile, pedofilia. Presa românească urmează inevitabil tendinţa globală de spectacularizare a informaţiei, prostituţia, ca şi comportamentele deviante. Cei drept, în mass-media trebuie respectată realitatea cotidiană, în virtutea dreptului la informare a publicului, numai că apetitul pentru imoral şi pentru derizoriu este exacerbată.
     Perioada de tranziţie a generat o cultură surogat şi o presă bulevardieră, iar fenomenul tabloidizării se resimte acut în toate segmentele mass-media. Spaţiul cultural a fost invadat de kitsch, superficialitate şi improvizaţie, de dragul unei audienţe venită din zona unui public eterogen, pasiv, nepregătit să facă distincţia dintre produsul cultural autentic şi cel contrafăcut. Subiectul în cauză a mai fost abordat de oameni cu o conştiinţă morală înaltă, însă, fie n-au fost ascultaţi de cine trebuia, fie au trezit animozităţi în zona societăţii de consum, unde miza este banul (Coman, 1999). Oricum, entuziasmul lor nu a fost împărtăşit şi nu s-a creat o stare de spirit generală.
     Publicistul V. R. Ghenceanu (Ghenceanu, 2004) credea că „trebuie să te arăţi demn de a însuşi cultura, de a renunţa la ineficiente gratuităţi şi de a dovedi o etică a rezistenţei estetice”. Este locul şi timpul să ne întrebăm: Cine poate practica meseria de ziarist? Nicolae Iuga (Iuga, 1999), preocupat de reconstrucţia eticii şi a moralei, ne răspunde: „ziaristul ia atitudine şi formează opinia publică, (el) este vrând-nevrând o conştiinţă morală, deci el trebuie să aibă un caracter puternic şi impecabil”.
     Unii cred că, cultura de divertisment ar fi un semn al democratizării în cultură, al libertăţii omului de a alege după ce a suferit atâtea oprelişti într-un regim totalitar. Fără îndoială că influenţele culturii occidentale şi globalizarea sunt fenomene inevitabile (ar fi chiar periculos să ne închidem în propria cultură), însă ar fi foarte bine dacă am scăpa de complexul de inferioritate, care face ravagii în poporul român.
Idealul nostru ar trebui să fie o sinteză a influenţei occidentale constructive şi de iniţiative proprii, capabile să intre într-un dialog cultural real, fără complexe de nici un fel. În opinia lui Adrian Marino „[…] este nevoie de o politică culturală viguroasă, de un efort colectiv de afirmare culturală autentică”. Pornind de la aceste premise, vom încerca în cele ce
urmează un punct de vedere asupra fenomenului.

Cultura de masă

     Efectul culturii de masă se reduce la satisfacţia imediată şi la amuzament, termenul consacrat fiind – entertainment, adică, era divertismentului, a spectacularului, imperiul efemerului, societatea hedonismului.Iată sintagme care îl reprezintă. Acestea reprezintă transpunerea culturii de masă în mecanismul producţiei industriale (management – producţie – distribuţie ). Editarea de cărţi, producţia de filme şi în cele din urmă înregistrarea de discuri audeterminat apariţia industriilor culturale.
     Aşadar, printr-un mod industrial de producţie, se obţine o cultură de masă alcătuită dintr-o selecţie de obiecte, care poartă vizibil amprenta industriei culturale: serializare, standardizare, diviziune a muncii. Din păcate, industria culturală este cea care a declanşat falimentul culturii şi decăderea ei la statutul de marfă. Astfel s-au pus bazele societăţii de consum în care se remarca scăderea interesului pentru cultura veritabilă şi proliferarea culturii de divertisment. Există azi în jurul nostru o evidenţă fantastică a consumului şi a abundenţei formată de multiplicarea obiectelor, a serviciilor, a bunurilor materiale, care constituie un fel de mutaţie fundamentală în ecologia speciei umane. Cultura de masă – publicitatea – media, impun o nouă scară de valori în care trupul devine obiectul unei „frumuseţi funcţionale”. Astfel se ajunge la standardizarea industriei   culturale şi promovarea excesivă a speciilor de divertisment: telenovela, sitcom-ul, soap-opera.
Putem remarca astfel că stilul tabloid se reflectă pregnant şi în programele de televiziune. Termenul s-a impus prin analogie cu ziarele tabloid, desemnând formatul în care senzaţionalul este firul conducător. Împinse de concurenţa pentru câştigarea unor segmente cât mai mari ale pieţei, televiziunile recurg din ce în ce mai masiv la vechile trucuri ale ziarelor de senzaţie.
     Cultura autentică este pusă astăzi într-o zonă de penumbră. A învins divertismentul şi reprezentarea exterioară a spiritului simplist, amatorismul şi vulgaritatea. Din păcate, societatea de consum prospera bazându-se pe reflexele anonime ale gloatelor ori ,,nimic nu e mai rău decât gustul mulţimii” susţinea Seneca. Există şi un argument în spatele căruia se dezvoltă noile media: cucerirea audienţei. Dacă ne gândim că, în definitiv, mass-media este o mare afacere, argumentul este pertinent. Doar că rolul presei scrise, a radioului şi a televiziunii nu este doar cel de divertisment şi informare, ci mai ales de formare a atitudinilor, a bunului gust şi a rafinamentului spiritual. Gustave Le Bon susţinea că: „singurele schimbări importante, cele care determină reînnoirea civilizaţiilor, sunt schimbările survenite în opinii, concepţii, credinţe”. Oare, aceste schimbări s-au petrecut?
     Este deja un fapt binecunoscut că mass-media are un impact puternic asupra opiniei publice, modelând opţiunile şi educând spiritul estetic. Pentru a împlini acest ultim deziderat este necesar ca mass-media, în general, să promoveze politici editoriale care să vizeze şi discursul critic, evaluator în câmpul culturii.
     Nu este de ajuns ca jurnalistul să dovedească aptitudini telegenice, ci mai ales să convingă publicul că atitudinea sa este izvorâtă din întâlnirea lui cu marile spirite ale lumii. Din păcate, absenţa lecturii sistematice subţiază contactul omului cu o lume care a fost dintotdeauna parte a tezaurului universal. Astfel, găsim tot mai puţini oameni citiţi, în adevăratul sens al cuvântului, tot mai puţini inşi cu o vastă cultură generală. Oricum raportul dintre omul modern şi carte pare a se fi schimbat. Nu în favoarea cărţii, ci a mijloacelor comode de informare, cele care facilitează succesul rapid, dar şi superficialitatea.  Construcţia culturală, la noi, e un proces posibil şi necesar. Cred în el numai dacă, în continuare, va fi vegheat de şcoli modelatoare şi de dascăli eminenţi, cu vocaţie de creatori ei înşişi. Cultura după ureche n-are nici o şansă.
     Potrivit unui studiu realizat de Ministerul Culturii şi Cultelor, in anul 2006, despre infrastructura, nevoia şi consumul cultural, ministrul Adrian Iorgulescu se arăta surprins să constate că peste 60% dintre români nu vizitează un muzeu, o expoziţie sau o bibliotecă, iar peste 75% nu merg la nici un spectacol, fie el folcloric, de teatru sau cinema. Această primă  cercetare sociologică realizată în domeniul culturii relevă cu îngrijorare faptul că peste 95% dintre români consideră televizorul ca principal furnizor de cultură. Iată cum societatea consumistă şi fenomenul inevitabil al globalizării bulversează valorile spirituale, punând în pericol chiar identitatea culturală naţională.

Când cultură nu e, nimic nu e

     Cultura este definită ca un ansamblu de valori materiale şi spirituale ale unei societăţi ajunsă pe un anumit prag al dezvoltării sale istorice. Omul creează valori în exerciţiul existenţei sale dar se formează şi pe sine prin intermediul lor. A fi cult înseamnă a avea o modalitate superioară de trăire, a năzui mereu la aceasta, a fi depozitar a tot ceea ce a creat mai frumos omenirea. A învăţa să te cultivi înseamnă a fi în stare să raţionezi judicios, să distingi ceea ce este adevărat de ceea ce este fals, esenţialul de neesenţial, ceea ce este durabil de ceea ce este efemer.
     Termenul „cultură” are o semnificaţie personală şi una colectivă. Cultura oricărui popor nu se poate dezvolta în izolare, fără a veni în contact cu celelalte culturi, printr-un schimb necesar de valori. Astfel, cultura orientală oricât de conservatoare a fost nu a rezistat influenţei culturii occidentale, într-un proces derulat de-a lungul istoriei, încă din epoca marilor descoperiri geografice. Globalizarea, fiind un proces inevitabil, va elimina şi graniţele culturale, dând naştere unei societăţi planetare eterogene, o unitate în diversitate.
     Pentru a evalua cultura personală, trebuie raportată la cea universală. Imperativul categoric al lui I. Kant: „Fă în aşa fel încât maxima acţiunii tale să aibă valoare de lege universală”, este de notorietate şi azi. Numai conştientizând criza morală a societăţii contemporane, vom înţelege necesitatea cultivării spiritului.
     Subcultura este un ansamblu de reprezentări legate de anumite categorii sociale, ce-şi trag rădăcinile din sfera culturală. În spaţiul cultural modern întâlnim:
  • subcultura mediilor intelectuale care elaborează „canoane” pentru un public avizat;
  • subcultura folclorică produsă în mediul rural de creatori parţial specializaţi;
  • subcultura populară, produsă atât în mediul urban cât şi rural de către persoane
nespecializate pentru un public eterogen;

subcultura de masă, produsă în instituţii specializate pentru un public larg, neomogen. (M. Coman, Introducere în sist. mass-media).

     De această ultimă categorie ne vom ocupa în materialul de faţă, arătând nocivitatea în formarea caracterelor. „Cele dintâi sforţări ale culturii morale trebuie să tindă la formarea caracterelor” scria Kant. Subcultura de masă a devenit un fenomen de amploare, promovat de massmedia în toate componentele ei. Vulgaritatea şi agramatismul, violenţa de limbaj, improvizaţiile muzicale şi promovarea pseudo-talentelor, provoacă un spectacol jalnic ce devine „hrană spirituală” pentru un public neavizat, dornic de senzaţional.

     Schopenhauer spunea că: „suntem gata oricând să sacrificăm totul, să distrugem Universul numai pentru a păstra o clipă mai mult E-ul nostru, această picătură într-un ocean”.

Şi în muzica populară, ce-i prea mult nu-i sănătos

     Tradiţia populară este pe cale de a fi anihilată, câtă vreme protagoniştii spectacolelor şi a festivalurilor de folclor aparţin în mare parte instituţiilor statului, care au abandonat viaţa rurală. Tendinţa de a contraface folclorul prin fel de fel de licenţe, adesea lipsite de spirit artistic şi de bun gust, proliferează în ultimul deceniu.
     Există însă şi opinii contrare:
„Realmente, nu serveşte la nimic să respingem regizările folclorului în numele unei ipotetice stări anterioare de tradiţie pură”, opina un etnolog francez, aflat în vizită în Maramureş. „Ceea ce se prezintă astăzi în viaţa rituală a satului este la fel de autentic ca şi ceea ce reprezenta în urmă cu câteva decenii”, mai spunea domnia sa.
     Putem să-i dăm dreptate opinantului nostru doar pe jumătate. Tendinţa de a contraface folclorul prin fel de fel de licenţe, adesea lipsite de spirit artistic şi de bun gust, proliferează în ultimul deceniu. Cum poate fi apreciată,spre exemplu, înfiinţarea unui festival folcloric sub genericul „Miss maramureşeancă”, unde tinerele concurente atrasede mirajul vedetismului de televiziune poartă manichiură exotică, drept accesoriu al straielor ţărăneşti, iar una dintre probele de concurs este etalarea bikinilor?
     Pilduitoare şi adânc cugetată rostire făcea Blaga când afirma: „eu cred că veşnicia s-a născut la sat”. ,,Satul, matricea primordială (mai devreme sau mai demult) a fiecăruia dintre noi, veşnicie din care cu toţii ne tragem seva. Când spui sat, îţi vin în minte, deodată, pădurea, izvorul, câmpia, datinile şi obiceiurile. Şi ce minunăţie mai mare ne este de trebuinţă în acest spaţiu, decât cântecul. Fie al ciocârliei sau al privighetorii care cântă toată noaptea şi a cărei sudoare se preschimbă dimineaţa în rouă, fie a fluierului care ne-a însoţit la sărbători sau prin
bejenii întâmplate din felurite pricini. Cântecul, acest tovarăş sincer şi de nădejde, nu ne-a înşelat aşteptările, fiindu-ne în preajmă la orice eveniment major al existenţei noastre. O doină, o purtată, o priceasnă, o ţâpuritură izbucnesc dinlăuntrul fiinţei noastre, şi venind din străfunduri de istorie ne poartă spre eternitate. Eternitate care se vrea întreruptă brutal, mutilată cinic de tendinţe care nu au nimic comun cu structura noastră spirituală.”
     Mass-media românească s-a dezvoltat vertiginos după evenimentele de răscruce din 1989. Nevoia de informaţie, de divertisment, de programe folclorice era imperios necesară pentru un popor blazat, sătul de minciună, de forme stereotipe, de demagogie şi de artiştii impuşi de la centru. Lucrurile s-au schimbat mult de atunci, dar trebuie să vedem dacă în bine sau în rău.
     S-au înmulţit posturile de radio şi televiziune, emisiunile de divertisment copiate după tipare occidentale stereotipe, iar importul de filme şi muzică de slabă valoare artistică au generat o adevărată isterie naţională. Interpreţii de manele au devenit peste noapte formatori de gusturi şi opinie, adică realizatori de emisiuni. Programele de folclor contrafăcute acoperă spaţii largi, până la saturaţie. O vorbă românească spune că: „Ce-i prea mult, nu-i sănătos”. Posturi private de radio şi televiziune apărute în mod spectaculos (deseori necontrolat) au atras numeroase categorii de public, care şi-au văzut dorinţele împlinite. Desigur, cu preţul neglijării exigenţelor, ajungându-se la difuzarea agresivă a programelor muzicale de prost gust.
     Astăzi suntem expuşi unor forme de violentare culturală care provin tocmai din felul cum este transmisa cultură ca un bun comun. Un fapt minor, un pseudoartist, o lucrare de slabă valoare artistică devin „mari” prin felul în care sunt mediatizate. În acelaşi timp o operă de mare valoare, un artist celebru poate fi compromis, plasaţi în locul şi timpul nepotrivit. Andre Malraux spunea că: „[...] e nevoie de ani şi ani pentru a forma un om şi doar de o clipă pentru a-l distruge”.
     Absenţa profesioniştilor din presa scrisă, radio şi televiziune, accentuează aceste fenomene. Discursul imaginilor în videoclipuri este adesea inexpresiv, fără valoare artistică, chiar obositor, iar muzica creată artificial ne duce spre periferia urbană. „Artistul trebuie să dezvăluie omenirii calea spre armonie” susţinea George Enescu.
     Trăim într-o lume în care banul dictează interesele iar mass-media este tributară acestui principiu. „Scopul scuză mijloacele”, iată un slogan tot mai des uzitat, transformându-ne încet, într-o societate machiavelică. Dacă scopul, idealul, ar reprezenta o valoare morală certă am putea fi de acord cu micile compromisuri.
     Procentul emisiunilor de divertisment ieftin a crescut vertiginos, în schimb dezbaterea etică este aproape absentă sau în cel mai bun caz emisiunile unor profesionişti sunt programate la ore târzii. Lupta pentru audienţă, cu orice preţ, este unica ţintă a proprietarilor de posturi private de radio şi televiziune.
     Mass-media creează „zei” şi super-vedete de circumstanţă, violentează conştiinţa publicului şi transmite mesaje subliminale, manipulând opţiunile. Fenomenul de alienare a conştiinţelor şi a valorilor este deosebit de periculos din
punct de vedere psihologic, moral şi spiritual. În fond se produce un atac la intimitatea persoanei, la libertatea opţiunilor şi a atitudinii. Manipularea prin simboluri este agresivă. Riscul depersonalizării este evident, astfel ajungându-se la o masă de manevră.
     Subcultura transmisă prin mass-media conţine foarte multe clişee redundante, pe măsura aşteptărilor unui public mediocru ce are senzaţia confortabilă de cultură. Kitsch-ul promovat într-o gamă largă de emisiuni ne transformă într-o naţiune mimetică. Morbidul, maladivul şi anormalitatea sunt promovate de televiziune, sondând în cele mai profunde straturi ale conştiinţei.
     Concurenţa acerbă dintre competitorii mass-media determină acceptarea unor pretenţii mediocre ale clienţilor iar compromisul este la ordinea zilei. Vocile sunt inventate de sintetizator, fardurile în exces ascund imperfecţiunile, realizatorii de ocazie îşi descoperă vocaţii noi, astfel numărul pseudo-artiştilor este în creştere.
     La puţină vreme după evenimentele din Decembrie ’89 s-a dezvoltat vertiginos o industrie ce oferă muzică la kilogram pentru un public nepregătit să facă distincţia între valoare şi nonvaloare. Muzica de cartier este în mare vogă, inclusiv pe postul naţional. Încă de la pubertate, fetele sunt încurajate să devină manechine profesioniste iar părinţii cheltuie sume enorme, din snobism, în scopul de a-şi vedea odrasla la televizor.
     Din emisiunile maraton de folclor a dispărut specificul local, straiele de sărbătoare au fost înlocuite cu elemente artificiale. Sincretismul în folclor este un termen necunoscut de cântăreţii de ocazie. Muzica de mahala a căpătat
dimensiunea unei isterii naţionale. În prezent muzica populară a suferit influenţa nefastă a unor împrumuturi, care o depersonalizează şi aruncă în derizoriu şi banal evoluţia artistului popular, ce doreşte cu orice preţ să ajungă pe „sticlă”.
     G. Enescu afirma că; „avem un folclor admirabil dar cine vrea să se atingă de el trebuie să o facă cu multă băgare de seamă, ca nu cumva să-i scoată parfumul particular prin înăbuşirea lui în forme stereotipe”. Ţelul artistului trebuie să fie înnobilarea artei şi nu vulgarizarea ei. Cântecul nu este creat oricând şi oricum, el este o tulburătoare cronică lirică a vieţii, ca parte integrantă şi expresivă a unei colectivităţi. Interpretul popular trebuie să fie un trăitor sau un cunoscător veritabil al vieţii satului, devenit mai apoi mesagerul spiritualităţii acelei zone şi nu o vedetă în căutare de succes cu orice preţ.
     Artiştii populari nu mai poartă acum pălărie de paie sau căciulă, maramă sau năframă. O cămaşă achiziţionată din magazinul de produse artizanale suplineşte întregul costum, pentru că ei vor să fie stilaţi. Tradiţia populară este pe cale să dispară, atâta vreme cât protagoniştii au abandonat demult viaţa satului. Ne-am putea întreba dacă producţiile licenţioase din folclor nu reprezintă tot cultură populară, devreme ce sunt create în popor. Ne răspunde Nichifor Crainic: „Cultura e chipul spiritual al neamului şi se creează de geniul lui specific”. Aşadar, cultura nu este opera unui ins sau a unei generaţii ci este a unei naţiuni aflată într-o colaborare universală.
     Având în vedere cele de mai sus se impune să tragem câteva concluzii. Cultura este factorul definitoriu, vectorul dezvoltării spirituale al naţiunii. Poporul român a dovedit de-a lungul istoriei o capacitate creatoare remarcabilă,
integrându-se între valorile universale, confirmând prin operele sale condiţia de geniu. În ce priveşte subcultura promovată prin mass-media într-o veselie molipsitoare, e bine să reţinem că, prin contrast, frumosul se distinge întotdeauna prin unitate, prin armonie, atât în forma naturală cât şi în cea artistică. Este adevărat că frivolitatea se poate ascunde şi sub masca voluptăţilor artelor. De aceea trebuie să tindem către un nivel cât mai ridicat de afirmare culturală.
     E vremea să ne întrebăm precum Octavian Goga dacă „în condiţiile aduse de civilizaţie nu este nevoie de un nou avânt spre un ideal cultural?”. Altfel „o societate dislocată din adâncile rădăcini, din vechea aşezare şi aruncată pe valul prefacerilor înnoitoare, devine dizarmonică”, susţinea E. Lovinescu.
     Cei care lucrează în mass-media trebuie să-şi amintească mereu că două sunt coordonatele pe care e necesar să se dezvolte: informaţională şi educativă, că au obligaţia să slujească cu dragoste pentru semenii de azi şi cu răspundere pentru cei de mâine. O fiinţă este cu atât mai aptă să perceapă durerea cu cât are o inteligenţă şi o cultură mai dezvoltate. „Odată cu absenţa conştiinţei se cufundă în întuneric toate imaginile”, preciza Schopenhauer.

În loc de Concluzii

     Pornind de la general, să vedem ce efecte produce, în particular, cultura divertismentului. Ne place să credem că Maramureşul este satul primordial al lumii, memoria ancestrală încă vie a Europei. Este adevărat că maramureşenii mai păstrează şi astăzi, cu sfinţenie virtuţi şi obiceiuri de o rară frumuseţe, că arhetipurile mai provoacă efecte in plan social. Optimismul nostru păleşte, însă, în faţa evidentei drame a satului maramureşean, determinată de aculturaţie şi globalizarea accelerată. Degradarea spirituală este evidentă. Valorile se elimină printr-o luptă surdă, intestină, lăsând cale liberă nulităţilor şi impostorilor, care sufocă trunchiul sănătos al românismului, după cum
remarca si academicianul Augustin Buzura. Casele tradiţionale din lemn de prin satele maramureşene se mută treptat în ţările occidentale. Arhitectura tradiţională a fost invadată de inox, termopane şi culori stridente. Pseudovalorile şi vedetele de circumstanţă din muzica populară maramureşeană produc confuzie în alegerea
reperelor culturale. Ţăranii maramureşeni privesc ore în şir lălăiala folclorică televizată. Muzica tradiţională, ţărănească, s-a perimat pentru că nu este spectaculoasă.
     Constituirea unei zone de protecţie în Maramureş ar fi un demers pe cât de anevoios pe atât de necesar!!!
     Rolul instituţiilor de cultură ar trebui revigorat prin trecerea de la gestionarea formală a unui buget, la iniţierea unui demers energic de îndrumare competentă şi crearea unui pachet normativ în scopul conservării eficiente a
identităţii culturale.

 

ANDREI BĂRBOS
-jurnalist-

Bibliografie selectivă:

[1.] Nicolae IUGA, Întoarcerea Casandrei, Ed. Proema, Baia Mare, 1999.
[2.] Vasile Radu GHENCEANU, Comentarii de Sâmbătă, Ed. Proema, Baia Mare, 2004.
[3.] Andrei PLEŞU, Minima Moralia, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994.
[4.] Ioan STAVRE, Reconstrucţia societăţii româneşti prin audiovizual, Ed. Limes, Cluj
Napoca, 2004.
[5.] Frank DEAVER, Etica în mass-media, Ed.Sile, Bucureşti, 2004.
[6.] Dorin POPA, Mass-Media, Ed. Institutul European, 2002.
[7.] Andrei BĂRBOS, Cultură şi subcultură în mass-media, Lucrare de Licenţă, 2005 (în
manuscris).
Share
Ultima actualizare în Sâmbătă, 11 Februarie 2012 15:18
 

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează